Cine a scris Biblia?

Biblia este una dintre cele mai influente și studiate colecții de texte din istoria omenirii, fiind considerată de către creștini ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Însă, întrebarea „Cine a scris Biblia?” este una complexă și deschisă, deoarece include o serie de factori care implică atât tradiția religioasă, cât și cercetarea academică modernă.

Vechiul Testament, cunoscut și sub denumirea de Tanakh în tradiția iudaică, cuprinde texte care variază de la relatări istorice și legi, la poezie și profeție, fiecare cu proprii săi autori sau colective de autori. Pe de altă parte, Noul Testament, care include Evangheliile, epistolele apostolice și Apocalipsa, a fost scris într-un context specific al Bisericii primare, de autori identificați în mod tradițional ca fiind apostoli sau discipoli ai acestora.

În timp ce tradiția creștină atribuie anumite cărți unor figuri biblice majore, precum Moise sau apostolul Pavel, cercetările moderne sugerează că multe dintre aceste texte au fost compilate și editate de mai multe generații de autori. De exemplu, ipoteza documentară propune că Pentateuhul este o sinteză a mai multor surse distincte, în timp ce analiza critică a Evangheliilor sugerează existența unor surse comune, precum sursa Q, pe lângă tradițiile orale și scrise ale primelor comunități creștine.

Prin urmare, întrebarea „Cine a scris Biblia?” nu are un răspuns simplu. Ea necesită o explorare a intersecției dintre credință și rațiune, dintre tradiție și cercetare critică, evidențiind atât modul în care aceste texte au fost considerate sacre de-a lungul istoriei, cât și procesul uman complex prin care au fost create și transmise. Acest articol își propune să exploreze în detaliu atât perspectiva tradițională, cât și contribuțiile studiilor academice recente, pentru a oferi o imagine cuprinzătoare a autorilor Bibliei.

Cărțile Vechiului Testament

Vechiul Testament, cunoscut și sub denumirea de Tanakh în tradiția iudaică, este o colecție complexă de texte care acoperă o gamă largă de genuri literare, inclusiv istorie, lege, profeție, poezie și înțelepciune. Fiecare dintre aceste texte a fost scris într-un context specific, de autori diferiți, și reflectă o tradiție religioasă care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor.

2.1. Pentateuhul (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul)

Tradiția mozaică vs. ipoteza documentară

Pentateuhul, sau cele cinci cărți ale lui Moise, este considerat de tradiția iudaică și creștină ca fiind scris de Moise, figura centrală a acestor texte. Potrivit tradiției, Moise a primit revelațiile directe de la Dumnezeu, inclusiv cele Zece Porunci, și a scris aceste cinci cărți în timpul peregrinării israelienilor prin deșert.

Cu toate acestea, cercetările academice moderne propun ipoteza documentară, care sugerează că Pentateuhul este de fapt o compilație a patru surse principale, cunoscute sub acronimul JEDP:

• J (Yahwist): Această sursă utilizează numele Yahweh (Iahve) pentru Dumnezeu și este caracterizată printr-un stil narativ viu și pitoresc. Este considerată a fi cea mai veche sursă, datând din jurul secolului al X-lea î.Hr.
• E (Elohist): Această sursă utilizează numele Elohim pentru Dumnezeu și este mai concentrată pe teme morale și pe profeți. Se crede că a fost scrisă în regatul de nord al Israelului în secolul al IX-lea î.Hr.
• D (Deuteronomist): Această sursă este asociată cu Cartea Deuteronomului și cu reformele religioase ale regelui Iosia din secolul al VII-lea î.Hr. și pune accent pe legământul dintre Dumnezeu și Israel.
• P (Priestly): Sursa preoțească este concentrată pe ritualuri, genealogii și legi, și este considerată a fi fost scrisă în perioada exilului babilonian sau după acesta, în secolul al VI-lea î.Hr.

Aceste surse ar fi fost ulterior combinate și editate pentru a forma ceea ce cunoaștem astăzi drept Pentateuh. Această teorie explică de ce există dubluri sau inconsecvențe în text, cum ar fi diferitele relatări ale creației din Geneza.

2.2. Cărțile istorice (Iosua, Judecători, Rut, 1 & 2 Samuel, 1 & 2 Regi)

Autori tradiționali și perspectiva modernă

Cărțile istorice ale Vechiului Testament prezintă istoria poporului Israel de la cucerirea Canaanului până la exilul babilonian. Tradiția atribuie aceste scrieri unor figuri profetice sau regale precum Iosua, Samuel și Gad.

Însă, cercetările moderne sugerează că multe dintre aceste cărți au fost scrise sau editate de istorici deuteronomiști, care au integrat surse scrise și orale mai vechi pentru a crea o narațiune coerentă. Acești istorici erau preocupați în special de temele legate de legământul cu Dumnezeu și de modul în care neascultarea față de acest legământ a dus la dezastre naționale, cum ar fi căderea regatelor lui Israel și Iuda.

2.3. Cărțile profetice (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Profeții mici)

Tradiția profetică și compilarea ulterioară

Cărțile profetice sunt atribuite în mod tradițional profeților ale căror nume le poartă. Isaia, Ieremia și Ezechiel sunt considerați cei mai mari dintre profeți, având roluri importante în avertizarea Israelului și Iudeii despre judecata divină și promisiunea mântuirii.

Cu toate acestea, multe dintre aceste cărți arată semne clare de editare ulterioară. De exemplu, Cartea lui Isaia este adesea împărțită de cercetători în trei părți distincte, fiecare atribuită unei perioade diferite și, posibil, unor autori diferiți (Proto-Isaia, Deutero-Isaia și Trito-Isaia). Aceste contribuții ulterioare au fost integrate pentru a crea o narațiune profetică unificată.

2.4. Scrierile poetice și sapiențiale (Psalmi, Proverbe, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor)

Contribuțiile multiple și originea acestora

Psalmi și Proverbele sunt asociate în mod tradițional cu regele David și cu fiul său Solomon. David este văzut ca autorul principal al Psalmilor, exprimând prin aceste poezii emoțiile și devotamentul său față de Dumnezeu. Solomon, înțeleptul rege, este creditat cu scrierea Proverbelor, Ecleziastului și Cântarea Cântărilor.

Totuși, cercetările moderne arată că aceste cărți sunt colecții de texte provenind de la multiple surse, fiind adunate și editate de-a lungul timpului. De exemplu, Psalmii includ compoziții atribuite fiilor lui Korah, lui Asaf și altor autori necunoscuți, iar Proverbele conțin înțelepciuni care provin de la diferiți înțelepți, nu doar de la Solomon.

Concluzie la cărțile Vechiului Testament

În concluzie, Vechiul Testament este o colecție diversă și complexă de texte, scrise și compilate de-a lungul secolelor de o varietate de autori și editori. Deși tradiția atribuie aceste scrieri unor figuri biblice majore, cercetările moderne sugerează un proces mai complex de dezvoltare și compilare, reflectând evoluția teologică și culturală a poporului Israel. Aceste scrieri continuă să fie esențiale pentru credința și practica religioasă a milioane de oameni, reprezentând o legătură vie cu trecutul spiritual al umanității.

Cărțile Noului Testament

Noul Testament este partea a doua a Bibliei creștine și conține scrierile fundamentale ale credinței creștine, inclusiv viața și învățăturile lui Isus Hristos, activitatea apostolilor și revelațiile care formează baza teologiei creștine. Spre deosebire de Vechiul Testament, care a fost scris de-a lungul mai multor secole, Noul Testament a fost compus într-o perioadă relativ scurtă, de aproximativ o sută de ani. Totuși, întrebarea cine a scris aceste texte este complexă și, deși tradiția creștină oferă răspunsuri clare, cercetările moderne aduc perspective variate.

3.1. Evangheliile (Matei, Marcu, Luca, Ioan)

Atribuirea tradițională vs. sursele comune (Q)

Cele patru evanghelii sunt considerate relatările principale ale vieții și lucrării lui Isus Hristos, fiecare dintre ele fiind atribuită unui autor specific:

• Matei: Atribuit apostolului Matei, un fost vameș transformat în discipol al lui Isus. Această evanghelie este cunoscută pentru accentul său pe împlinirea profețiilor din Vechiul Testament.
• Marcu: Considerată a fi fost scrisă de Ioan Marcu, un colaborator apropiat al apostolilor Petru și Pavel. Este cea mai scurtă dintre evanghelii și este considerată de mulți cercetători ca fiind cea mai veche.
• Luca: Scrisă de Luca, un medic și însoțitor al apostolului Pavel. Această evanghelie pune accent pe mila și compasiunea lui Isus, având o structură narativă detaliată.
• Ioan: Atribuită apostolului Ioan, „discipolul pe care Isus îl iubea”. Este distinctă prin tonul său teologic și simbolismul profund.

În timp ce tradiția creștină susține aceste atribuiri, cercetările moderne sugerează că Evangheliile după Matei și Luca ar fi putut folosi o sursă comună de materiale, cunoscută sub numele de sursa Q, pe lângă Evanghelia după Marcu, care pare a fi fost un model pentru ambele​ (Oxford Academic)​ (Spiritually Grounded).

3.2. Faptele Apostolilor

Rolul lui Luca ca autor și contribuția sa la istoria Bisericii primare

Cartea Faptele Apostolilor este o continuare a Evangheliei după Luca, scrisă tot de medicul și însoțitorul lui Pavel, Luca. Aceasta detaliază evenimentele importante din primele zile ale Bisericii, incluzând pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii, predicile apostolilor, și expansiunea rapidă a creștinismului în lumea romană. Faptele oferă o privire asupra dezvoltării teologice și organizatorice a comunității creștine timpurii, având un rol esențial în înțelegerea Bisericii primare​ (Spiritually Grounded)​ (Lord’s Library).

3.3. Epistolele pauline

Scrieri autentice vs. scrieri contestate

Apostolul Pavel este autorul atribuit a treisprezece epistole din Noul Testament, cunoscute colectiv ca epistolele pauline. Aceste scrieri abordează probleme teologice și morale în comunitățile creștine, oferind sfaturi pastorale și doctrinare:

• Epistolele autentice: Scrisori precum Romani, 1 și 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, 1 Tesaloniceni și Filimon sunt unanim recunoscute ca fiind scrise de Pavel.
• Epistolele contestate: Epistolele precum Efeseni, Coloseni și 2 Tesaloniceni sunt uneori atribuite discipolilor lui Pavel, care ar fi scris în numele lui.

Epistolele lui Pavel au fost esențiale în definirea teologiei creștine, în special în ceea ce privește doctrina justificării prin credință și natura Bisericii​ (Oxford Academic)​ (Lord’s Library).

3.4. Epistolele generale (Iacov, Petru, Ioan, Iuda)

Contextul și scopul scrierilor

Epistolele generale, numite astfel pentru că nu sunt adresate unei singure comunități, ci unui public larg, includ:

• Iacov: Atribuită lui Iacov, fratele Domnului, această scrisoare pune accent pe importanța faptelor care să însoțească credința.
• 1 și 2 Petru: Atribuite apostolului Petru, ele oferă încurajări comunităților creștine aflate în persecuție și avertismente împotriva învățăturilor false.
• 1, 2 și 3 Ioan: Atribuite apostolului Ioan, aceste epistole subliniază centralitatea dragostei și adevărului în viața creștină.
• Iuda: Atribuită lui Iuda, fratele lui Iacov, aceasta avertizează împotriva învățătorilor falși și îndeamnă la apărarea credinței​ (Johns Hopkins University Press)​ (Lord’s Library).

3.5. Apocalipsa (Revelația)

Autoria lui Ioan și importanța sa escatologică

Apocalipsa sau Cartea Revelației este atribuită apostolului Ioan, aflat în exil pe insula Patmos. Aceasta este o lucrare de profeție escatologică, plină de imagini simbolice și viziuni despre sfârșitul lumii și triumful final al lui Dumnezeu. Deși există consens asupra faptului că Ioan este autorul, cercetările moderne explorează complexitatea textului și semnificațiile sale apocaliptice în contextul persecuțiilor romane împotriva creștinilor​ (Spiritually Grounded)​ (Lord’s Library).

Concluzie la cărțile Noului Testament

Noul Testament reprezintă un corpus de texte care au fost scrise într-un context specific, de autori considerați a fi fie martori direcți ai evenimentelor, fie discipoli ai acestora. În timp ce tradiția creștină susține atribuirea tradițională a acestor scrieri, cercetările moderne oferă perspective care nuanțează înțelegerea noastră asupra procesului de scriere și transmitere a acestor texte. Aceste scrieri rămân fundamentale pentru credința creștină, oferind o bază teologică și morală pentru comunitățile creștine de-a lungul secolelor.

Procesul de canonizare

Procesul de canonizare a Bibliei reprezintă modul în care anumite scrieri au fost recunoscute oficial ca fiind inspirate divin și, prin urmare, demne de a fi incluse în canonul scripturistic. Acest proces a fost unul complex și a variat între tradițiile iudaică, ortodoxă și catolică, fiind influențat de factori istorici, teologici și comunitari.

4.1. Stabilirea canonului în Vechiul Testament

Rolul sinoadelor și al tradiției rabinice

Canonul Vechiului Testament a fost stabilit pe parcursul mai multor secole, cu un proces care a implicat comunitatea iudaică și mai târziu Biserica creștină. În tradiția iudaică, Tanakh-ul, sau Biblia ebraică, a fost finalizat în jurul secolului I d.Hr., după distrugerea celui de-al doilea Templu. Consensul rabinic privind canonul a fost influențat de utilizarea liturgică a textelor, autenticitatea percepută și conformitatea cu doctrina mozaică. Această decizie a dus la acceptarea celor 24 de cărți ale Tanakh-ului, care corespund celor 39 de cărți ale Vechiului Testament în tradiția creștină​ (Bible Gateway).

În creștinism, Biserica timpurie a preluat aceste scrieri, însă a existat o anumită variație în ceea ce privește canonul acceptat în diferite regiuni. De exemplu, unele comunități creștine au inclus cărți deuterocanonice (cum ar fi Tobit, Iudita, și Cartea Înțelepciunii), care nu sunt incluse în canonul ebraic, dar au fost acceptate în Septuaginta, traducerea greacă a Bibliei ebraice. Sinoadele ecumenice, precum Sinodul de la Cartagina din 397 d.Hr., au avut un rol important în stabilirea și confirmarea canonului Vechiului Testament în Biserica creștină​ (Bible Gateway)​ (Spiritually Grounded).

4.2. Formarea canonului Noului Testament

Influența Bisericii primare și a sinoadelor ecumenice

Canonul Noului Testament a fost stabilit printr-un proces lung de selecție, evaluare și recunoaștere a scrierilor care reflectau autenticitatea apostolică și conformitatea cu învățătura Bisericii. În primele secole ale creștinismului, circulau numeroase scrieri atribuite apostolilor sau altor lideri creștini, iar Biserica a trebuit să discearnă care dintre acestea erau cu adevărat inspirate divin.

Criteriile de selecție includeau:

• Apostolicitatea: Scrierile trebuiau să fie legate direct de apostoli sau de discipolii lor apropiați.
• Orthodoxia: Conținutul trebuia să fie în conformitate cu învățătura corectă (orthodoxă) a Bisericii.
• Utilizarea liturgică: Scrierile care erau utilizate în mod obișnuit în liturghiile Bisericii erau considerate mai probabile să fie inspirate.
• Consensul: Scrierile recunoscute de majoritatea comunităților creștine ca fiind autentice și inspirate aveau șanse mai mari să fie incluse în canon.

Canonul Noului Testament a fost oficializat în secolul al IV-lea, în principal prin intermediul Sinoadelor de la Hippo (393 d.Hr.) și Cartagina (397 d.Hr.), care au confirmat lista celor 27 de cărți pe care le cunoaștem astăzi. Aceste decizii au fost ulterior ratificate de Sinoadele ecumenice, consolidând astfel canonul Noului Testament pentru întreaga creștinătate​ (Spiritually Grounded)​ (Lord’s Library).

Discuții privind cărțile apocrife și deuterocanonice

Un aspect important al procesului de canonizare îl reprezintă dezbaterea privind cărțile apocrife și deuterocanonice. În tradiția catolică și ortodoxă, aceste cărți au fost acceptate ca parte a canonului, fiind considerate inspirate și utile pentru învățătură, chiar dacă nu au fost incluse în canonul ebraic. Pe de altă parte, Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea a condus la respingerea acestor cărți de către Bisericile protestante, care au preferat să urmeze canonul ebraic. Astfel, canonul Vechiului Testament diferă între tradițiile creștine, reflectând diversele perspective teologice și istorice asupra acestor scrieri​ (Spiritually Grounded)​ (Lord’s Library).

Concluzie la capitolul Procesul de Canonizare

Procesul de canonizare a fost unul dinamic și esențial pentru formarea Bibliei așa cum o cunoaștem astăzi. Implicând o combinație de tradiție, utilizare liturgică și autoritate eclesiastică, canonul biblic a fost stabilit pentru a reflecta autenticitatea și inspirația divină a textelor considerate sacre. Deși diferențele între tradițiile creștine privind canonul persistă, fundamentul comun al acestor texte rămâne esențial pentru înțelegerea și practicarea credinței creștine.

Perspective Ortodoxe și Catolice

Atât tradiția ortodoxă, cât și cea catolică, au abordări unice în ceea ce privește interpretarea și înțelegerea Bibliei, subliniind importanța Tradiției în cadrul interpretării Scripturii. Ambele tradiții recunosc Biblia ca fiind inspirată divin, dar văd Tradiția Bisericii ca esențială pentru o interpretare corectă și completă a textului biblic.

5.1. Rolul Tradiției în interpretarea Bibliei

Ortodoxia pune un accent deosebit pe relația sinergică dintre Scriptură și Tradiție. Potrivit teologiei ortodoxe, Biblia nu este o entitate autonomă, ci face parte din Tradiția vie a Bisericii, care include scrierile Părinților Bisericii, liturghia și deciziile sinoadelor ecumenice. Părinții Bisericii, precum Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigorie de Nazianz, au jucat un rol central în interpretarea Scripturii, oferind exegeze care sunt considerate normative în Ortodoxie​ (Spiritually Grounded).

Catolicismul, de asemenea, recunoaște Tradiția ca fiind esențială pentru interpretarea Scripturii. Conciliul Tridentin (1545-1563) a reafirmat această poziție, subliniind că Scriptura și Tradiția sunt surse complementare ale Revelației divine. În 1943, prin enciclica Divino Afflante Spiritu, Papa Pius al XII-lea a încurajat studiul biblic modern, încurajând teologii catolici să integreze noile descoperiri arheologice și studiile lingvistice în interpretarea Scripturii, dar întotdeauna în armonie cu Tradiția Bisericii​ (Johns Hopkins University Press)​ (Lord’s Library).

5.2. Abordarea catolică și ortodoxă asupra autorilor biblici

În ceea ce privește autorii Bibliei, atât tradiția ortodoxă, cât și cea catolică, recunosc că, deși Biblia a fost scrisă de oameni, aceștia au fost inspirați de Duhul Sfânt. Totuși, fiecare tradiție adaugă nuanțe specifice acestei înțelegeri.

Ortodoxia subliniază faptul că autorii Bibliei au lucrat în cadrul comunității de credință și că textele biblice trebuie înțelese în acest context. Exegeza patristică este considerată fundamentală pentru interpretarea corectă a Scripturii, iar Biserica Ortodoxă consideră că interpretarea corectă a Bibliei poate fi realizată doar în cadrul Bisericii, sub îndrumarea Duhului Sfânt și în conformitate cu Tradiția​ (Spiritually Grounded).

Catolicismul recunoaște, de asemenea, rolul comunității de credință în formarea și transmiterea textelor biblice. Enciclica Dei Verbum a Conciliului Vatican II a reafirmat că Scriptura trebuie citită și interpretată în lumina aceleiași Tradiții în care a fost scrisă. În catolicism, Magisteriul Bisericii are autoritatea finală în interpretarea Scripturii, asigurându-se că învățăturile biblice sunt în concordanță cu doctrina și credința Bisericii​ (Johns Hopkins University Press).

---

Întrebarea „Cine a scris Biblia?” nu are un răspuns simplu, deoarece implică o combinație complexă de factori istorici, teologici și tradiționali. Biblia este rezultatul unui proces lung de dezvoltare, în care texte diverse au fost scrise, compilate și canonizate într-un context comunitar și liturgic.

Vechiul Testament reflectă istoria și credințele poporului Israel, fiind format dintr-o varietate de scrieri atribuite unor autori tradiționali, dar care, conform cercetărilor moderne, au fost adesea compilate din surse multiple. Noul Testament, scris într-un context creștin, este atribuit apostolilor și discipolilor acestora, și reflectă învățăturile fundamentale ale creștinismului primar.

Procesul de canonizare a fost unul dinamic, influențat de factorii teologici și de utilizarea liturgică, și a condus la formarea canonului biblic recunoscut astăzi de diferitele tradiții creștine. Atât ortodoxia, cât și catolicismul, subliniază importanța Tradiției în interpretarea corectă a Scripturii, văzând Biblia nu doar ca un text scris, ci ca parte integrantă a Tradiției vii a Bisericii.

Astfel, Biblia nu este doar un simplu document istoric, ci un text sacru, care continuă să inspire și să ghideze credința și viața spirituală a milioane de oameni din întreaga lume. Înțelegerea autorilor săi și a contextului în care a fost scrisă ne oferă o perspectivă mai profundă asupra modului în care aceste scrieri au ajuns să fie considerate Cuvântul lui Dumnezeu.