Despre Sfânta Scriptură

Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire?

Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.

Ce este Sfânta Scriptură?

Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia cărţilor numite ale Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 înainte de Hr.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 după Hr.). Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină si mântuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor de mare pret şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe învăţătura cea dumnezeiască.

De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?

Cuvântul „Biblie” este de obârşie grecească şi înseamnă „cărţi” sau „carte”. „Cărţile” sau „cartea” Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru ca Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie.

Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini cât şi de necreştini, înfăţişează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt adaos şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai preţioasă, pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele noastre.

Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de celelalte cărţi?

1) Sfânta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mântuitoare şi folositoare, căci ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfânt. «Iar scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi ca pe urmă, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om. Iar această îndoită vestire se poate afla, urmărind-o în toată Scriptura de Dumnezeu insuflată» cum Însuşi Domnul a spus:
„Cercetaţi Scripturile, ca ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39)¹. Ea ne învaţă apoi cum să trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine², în înţelesul cel mai deplin al acestui cuvânt. Sfânta Scriptură spune numai adevărul, căci Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii Săi, proorocii³. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor lucruri aşa de mari şi de dumnezeieşti, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra oamenilor sfinţi.

2) Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşita. Acelaşi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt deosebite între ele din punct de vedere al conţinutului şi al formei de exprimare. Fiind dată prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află într-însă⁴. Sfânta Scriptură nu se contrazice⁵,cum se contrazic învăţătorii şi scrierile păgâne⁶. Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit însuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu⁷.

3) Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: „Cvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tâişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi mâduvă, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii)” (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător şi tâlcuitor al Sf. Scripturi, se pronunţă astfel: «Te rog spune-mi ce e mai sfânt ca acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului tău…, decât ca aceste cuvinte ale Stapânului, pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor, beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase…, fie neputincioşi în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră să stea în a medita la legea Domnului ziua şi noaptea, a bate la uşa care ni-i deschisă, a primi pâinile Sf.Treimi şi a merge pe valurile vieţii, având pe Domnul calauza»⁸.

Sf. Scriptură ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii?

Sf. Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a fost singura autoritate în aceasta privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I după Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în această privinţă, cum şi în tâlcuirea textului biblic. Ea „este stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), ea ţine «canonul neclintit al adevărului»⁹. În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul»¹⁰. Iată de ce Sf. Scriptură nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserică, împreună cu Sfânta Tradiţie.

Ce înţelegem prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi?

Prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi, înţelegem totalitatea cărţilor sfânte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi. Cuvântul „Canon” n-a avut acest înteles de la început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar” sau „regulă”. Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă: „Si câţi vor umbla dup dreptarul acesta, pace si milă asupra lor şi asupra Israeelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, „canoane”, cu înteles de „rânduială”, hotărârile privitoare la disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rânduiala slujbelor bisericeşti. Cărţile Sf. Scripturi cuprinzând „canonul” adică regula de credinţă şi de viaţă au fost numite „canoane” cu acest înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conţin aceste rânduieli. Cuvântul „canon” are acest înţeles atât la vechii iudei, cât şi la primii creştini. Există un canon al cărţilor Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.

Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sf. Scripturi în canonul biblic?

Cu condiţia: 1) ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; si 2) ca învatatura descoperită în ele să fie garantată de Biserică. Biserica garanta învăţătura aceasta pe baza vechimii şi apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost sfânt în Bisericile Apostolice¹¹.

Care sunt cărţile Vechiului Testament?

Cărţile care intră în cananul Vechiului Testament sunt:

1. Facerea
2. Ieşirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecătorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau intâia e Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întâi a lui Ezdra
16. Carlea lui Neemia (e doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Certea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Soloman
21. Ecclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia
25. Plângerile lui Ieremia
26. lezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Ioil
32. Avdie
33. Iona
34. Neum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi

În afară de cărţile canonice mai sunt şi alte cărţi în Sf. Scriptură a Vechiului Testament?

În afară de cele 39 de cărţi canonice, Sf. Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde şi alte cărţi: cărţile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărţilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte pe unele din ele chiar la sfântele slujbe.
Acestea sunt:

1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înţelepciunii lui Solomon
8. Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul Iui Sirah (Ecclesiesticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel
11. Cartea întâi a Macabeilor
12. Cartea a daua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase

Dintre toate acestea, sunt suplimentare sau adaosuri la cărţile canonice: Cântarea celor trei (din cartea lui Daniel); Rugăciunea Regelui Manase (la sfârşitul cărţii a doua Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei şi Istoria idolului Bel şi a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes şi Rugăciunea 1ui Mardoheu şi a Esterei.

Ce cuprinde canonul căilor Noului Testament?

Canonul Noului Testament cuprinde 27 de cărţi şi anume:

1. Sf. Evanghelie după Matei
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfinţilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Aposlol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Aposlol Pavel către Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Sobornireasce a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Sobornicească a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. loan Teologul

Când au fost scrise cărţile Vechiului şi Noului Testament?

Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400). Cărţile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele mai multe înainte de anul 70. Numai cărţile Sf. Ioan Evanghelistul şi Teologul au fost scrise între această dată şi sfârşitul veacului I.

Ce înseamnă Vechiul Testament şi ce înseamnă Noul Testament?

În vorbirea obişnuită cuvântul „Testament” înseamnă hotarârile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 şi urm.), Sf. Părinţi au învăţat că cele două Testamente – cel Vechi şi cel Nou – arată voinţa lui Mesia de a face moştenitori ai impărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El.

Când e vorba despre Sf. Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament, cuvântul „Testament” mai are şi înteles de „legământ”. El e „Legământul” dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (Ies. 20). Despre acest legământ vorbeşte Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15-28).

Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos şi-şi află împlinirea şi desăvârşirea în El.

Scrierile sfânte, date după Hristos, formează Legătmântul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legatură facută la Cina cea de Taina între Dumnezeu şi oameni, „legea cea nouă”, adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28). Sf. Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre cele două Testamente. Vorbind despre jertfă Mântuitorului, el zice: „Şi pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căâci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Căci un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge”(Evr. 9, 15-18).

Ce înseamnă „Evanghelie”?

„Evanghelie” înseamnă „veste bună”. Cuprinsul ei a adus şi aduce lumii vestea bună care mângâie sufletele: venirea Mântuitorului, profeţită de Vechiul Testament, apoi învăţătura, faptele, patimile, moartea şi slăvita Lui înviere, înălţarea la cer, – toate având loc pentru mântuirea lumii.

Ce înseamnă „Apostol”?

Cuvântul „Apostol” înseamnă „trimis”. El priveşte în primul rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimişi la propovăduire de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul şi Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6, 14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urmă, după trădărea şi moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). „Apostol”, în înţelesul plin al cuvântului, este şi Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul Damascului. „Apostoli” sunt şi cei şaptezeci(şi doi), a cărăr misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuţi de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciţi de darurile duhovniceşti (I Cor. 12, 28), cei notaţi în Scrierile Părinţilor Apostoli¹² şi, în înţeles mai larg, mulţi din cei care, mai târziu, au contribuit la creştinarea popoarelor păgâne.

Avem dovezi din Sf. Scriptură despre insuflarea dumnezeiască a cărtilor Vechiului şi Noului Testament?

Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiască a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. Ieş. 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 şi altele). Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; I Ioan 5, 20). Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1, 17). Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învaţă ca „toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arată, la rându-i, că „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţ fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21).

Insuflarea dă Sf. Scripturi autoritate dumnezeiască. Este ceea ce întăreşte Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: „Amin zic vouă: Înainte de a trece cerul şi Pâmântul o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce vor fi toate” (Matei 5, 18). Carţile Noului Testament s-au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinţii Apostoli şi Ucenicii lor. În clipa arătării către Apostoli, după înviere, Mântuitorul le spune: „Luaţi, Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), iar în momentul despărţirii de aceiaşi Apostoli, El le porunceşte: „Mergând, învăţaţi, toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28, 19); „Că nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru, este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20); „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).

Avem şi alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?

Avem dovezile păstrate de Sf. Tradiţie. În adevăr, mulţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti dau mărturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune că Scriptura e desăvârşită fiindcă e insuflată de Cuvântul şi de Duhul lui Dumnezeu¹³. Gura Domnului, Duhul Sfânt, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement Alexandrinul¹⁴.

Ce este insuflarea dumnezeiască?

Insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască este acea înrâurire specială a lui Dumnezeu asupra autorului sfânt prin care: 1) mintea lui se luminează în mod excepţional prin lucrarea Duhului Sfânt, primind o putere de pătrundere în tainele adevărurilor dumnezeieşti şi căreia i se comunică în parte şi adevăruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia să se întăreşte pentru a se hotărâ şi persista în cele bune; 2) aghiograful este îndemnat să scrie ceea ce ştie şi ceea ce i se va comunica, ca de sus; şi 3) aghiograful este ajutat să nu cadă în vreo greşeală. Atenagora spune că Duhul Sfânt se serveşte de gura Proorocilor ca de un organ, aşa cum flautistul sufla într-un flaut¹⁵. Sf. Ipolit lămureşte că Proorocii vorbeau numai puşi în mişcare de Cuvântul (Logosul), Care se unea cu ei şi Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, îi facea să vestească lucrurile voite de Dumnezeu¹⁶. Insuflarea ne-o arată limpede Teofil al Antiohiei, în lămurirea pe care o dă în această privinţă: «Profeţii care istorisesc facerea lumii n-au fost de faţă atunci, dar era de faţă Înţelepciunea lui Dumnezeu, cea care era în El, şi Cuvântul cel Sfânt al Său, Care este totdeauna împreună cu El. Acest Cuvânt, fiind Duhul lui Dumnezeu, Începutul, Înţelepciunea şi Puterea Celui Prea Înalt, S-a coborât asupra Profeţilor şi, prin ei, a vorbit despre facerea lumii şi despre toate celelalte.

Cuvântul lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ¹⁷. În marea Sa inţelepciune,Dumnezeu vorbeşte prin oameni, asemenea oamenilor¹⁸, spre a se face înteles.

Sf. Scriptură poate fi înţeleasă uşor?

Nu. Întelegerea Sfintei Scripturi nu este la îndemâna fiecăruia dintre noi, oamenii, fiindcă adevărurile pe care ea ni le prezintă sunt mai presus de mintea noastră omenească, sunt adevăruri dumnezeieşti care se adresează celor credincioşi şi cu viaţă duhovnicească. De altfel, ea însăşi mârturiseşte că tâlcuirea ei nu e lucru uşor. La întrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorociia lui Isaia, dacă înţelege ce citeşte, cel întrebat răspunde: „Cum aş putea, de nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31). Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: „În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o laudă sinceră a Legii Domnului, ci şi o rugăciune neîntreruptă pentru dobândirea adevăratei ei înţelegeri.

Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti au arătat, în repetate rânduri, greutăţile întâmpinate pentru înţelegerea. Sf. Scripturi. Origen spune că înţelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeieşti, sau care sunt necredincioşi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindcă înţelesul Scripturii e un lucru supraomenesc¹⁹. Puţinătatea înţelegerii noastre nu poate pătrunde strălucirea dogmelor²⁰. Aceasta e una din cauzele principale ale căderii în erezie²¹. Fericitul Augustin ne recomandă ca părţile neînţelese din Scriptură să le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le pătrunde unele prin altele²². Sf. Ioan Damaschin ne îndeamnă ca: «dacă citim o dată, de două ori, şi nu înţelegem ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune”
(Deut. 32, 7). Cunoştinţa nu este a tuturor»²³.

Cum trebuie interpretată sau înţeleasă Sf. Scriptură?

Sf. Scriptură cuprinde trei înţelesuri:

1. Înţelesul după literă, obştesc, sau, istoric;
2. Înţelesul mai înaintat sau sufletesc;
3. Înţelesul duhovnicesc.

Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale tălmăcirii Sf. Sripturi, susţine că înţelesul cărţilor insuflate se împarte după cele trei feluri de credincioşi aflători în Biserică: cei simpli, cei înaintaţi şi cei desăvârşiţi. «Cei simpli să-şi întărească (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest înteles după literă, obştesc şi istoric); dacă însă unii au început să înainteze ceva şi pot să privească un lucru mai pe larg, să-şi întărescă (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desăvârşiţi şi asemenea acelora despre care Apostolul zice: „Iar înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi; dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dummezeu ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci spre slava noastră” (I Cor. 2, 6-7), aceia să se întărească din însăşi legea duhovnicească, care cuprinde umbra bunurilor viitoare».

Acelaşi Origen declară că înţelesul duhovnicesc este cel mai înalt şi trebuie pus înaintea celui material sau istoric²⁴. Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi e însă aceea care ţine seama de toate cele trei înţelesuri şi le foloseşte potrivit cu ideile, persoanele şi faptele biblice, cum au făcut cei mai mulţi din Sfinţii Părinţi. Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Să nu citiţi literele în chip simplu, ci să cercetaţi ideile. Dacă cineva se opreşte numai asupra cuvintelor şi nu cercetează nimic mai mult decât cele scrise, multe greşeli va săvârşi»²⁵.

Ce se cere pentru tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi?

Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi cere:

1. O viaţă curată şi înflorită de virtuţi;
2. Cunoaşterea voii dumnezeieşti prin studiul îndelungat şi smerit al Descoperirii dumnezeieşti;
3. Cunoaşterea învăţăturii Bisericii şi a Sf. Tradiţii.

În privinţa curăţiei vieţii, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: «Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşază în ei, de la prima atingere, asemenea unei feţe într-o oglinda curată şi străvezie»²⁶.

Viaţa potrivită Duhului duce la cunoaşterea voii dumnezeieşti arătată în Sf. Scriptură. Duhul din noi recunoaşte Duhul din Sf. Scriptură, cum observă Mântuitorul însuşi: „De va voi cineva să facă voia Lui (Dumnezeu,), va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi” (Ioan 7, 17).

Se cuvine să citim Sf. Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I mai înainte ajutorul ca s-o înţelegem şi având dorinţa caldă de a ne lumina fiinţa prin cuprinsul ei. Atunci când, din pricina puţinătăţii înţelegerii noastre, nu pricepem anumite învăţături din ea, să rugăm pe preot să ne tâlcuiească acele învăţături.

Cunoaşterea adâncă a învăţăturii Bisericii şi a Tradiţiei îmbogăţeşte duhul tâlcuirii celei adevărate. O astfel de cunoaştere ajută mult la înţelegerea dreaptă a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinică şi adâncă înţelegere a Bibliei, precum şi lipsa legăturii strânse cu Sf. Tradiţie, duse la eresuri şi rătăciri, aspru mustrate de Însuşi Mântuitorul, când zice: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).

Ce este Sfânta Tradiţie?

Sf. Tradiţie sau Sf. Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii şi din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca şi Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie cuprinde Descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt, sau permanenta prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii.

Când a luat naştere Sf. Tradiţie? Înainte de Sf. Scriptură, odată cu aceasta sau după ea?

Sf. Tradiţie a luat naştere înainte de Sf. Scriptură. În înţelepciunea Sa. Dumnezeu a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeieşti să fie date întâi prin viu grai, spre a fi uşor de înţelese şi primite. Dacă învăţătura dumnezeiască s-ar fi dat de le început în scris, credinţa nu s-ar fi răspândit cu aceeaşi uşurinţă şi putrere ca prin viu grai, cu care e înzestrat tot omul.

Credinţa se dovedeşte şi se întăreşte, la cei mai mulţi oameni, îndeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom.10, 17).

Cum a luat maştere Sf. Scriptură?

La începutul Bisericii, învăţătura a venit de le Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învăţătura şi predica vie. Prin predicile lor, Apoistolii s-au făcut şi ei vestitorii ai adevărului. Ei puneau la temelia credinţei lor, şi a acelora pe care-i converteau, aceeaşi Evanghelie ieşită din plinătatea cunoaşterii vieţii dumnezeieşti petrecuseră împreună şi în care trăiau acum. Sf. Apostol Pavel arată că predica apostolilor este însuşi cuvântul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf, Apostoli: „Cum dar vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără de propovăduitori? Şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi?… Deci, credinţa este din auzire, iar auzirea, prin cuvintul lui Hristos” (Rom. 10, 14-17).

Însuşi Mântuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin viu grai: „Drept accea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20: Marcu 16, 15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli înşişi ne încredinţează în scrierile lor că ei n-au scris în cărţile lor decât o mică parte din câte au primit de la Învăţătorul lor. Sf. Ioan, Uncenicul prea iubit al Mântuitorului, sfârşeşte Evanghelia sa cu aceste cuvinte: „dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Acelaşi Evanghelist Ioan declară într-una din Epistolele sale: „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1, 12). Mântuitorul însuşi n-a lăsat nimic scris şi nici n-a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie, ci să propovăsuiască prin viu grai (Matei 28, 19-20).

Ce este Tradiţia Apostolică?

Învăţătura încredinţată de Hristos, prin viu grai, Sfinţilor Apostoli poartă numele de Tradiţie Apostolică. Din această Tradiţie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Tradiţia bisericească.

Cum s-a dezvoltat Tradiţia bisericească?

Sfinţii Apostoli au primit învăţătura dumnezeiască de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli²⁷, care au dat-o primilor episcopi, iar aceştia, celor de după ei, până azi. Tradiţia, zice Sf. Irineu, a ajuns până la noi prin grija Bisericii, fără a se născoci scrieri, căci ea este p practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micşorare. Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiţiei care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredinţate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice²⁸. Ceea ce ţine Biserica Universală şi n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totodeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică²⁹. Este deci o Tradiţie Apostolică şi este o Tradiţie bisericească, în strânsă legătură una cu alta, cea din urmă avându-şi obârşia şi dreptarul în prima. Semnul adevăratei Tradiţii este neîntreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Agustin, au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au înăţat de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat fiilor»³⁰. De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credinţă care nu se depărtează cu nimic de Tradiţia Apostolică şi Bisericească³¹.

Ce legatură este între Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie?

Sf. Scriptura e rodul lucrarii Sfântului Duh, crescut în pomul Tradiţiei. Sf. Scriptură e punerea în scris numai a unei părţi din toată învăţătra dată de Mântuitorul prin viu grai, adică din Tradiţie. Astfel, între ele o legatură atât de strânsă, încât cu greu s-ar putea face o deosebire între cuprinsul uneia şi al celeilalte. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele şi amândouă alcătuiesc comoara unuia şi aceluiaşi aşezământ dumnezeiesc şi omenesc: Biserica.

Sf. Tradiţie întregeşte Sf. Scriptură prin tâlcuirea adevărată. Numai tâlcuirea dată de Sf. Tradiţie este adevărată, adică profetică şi apostolică primită de Biserică, pentru textul Sf. Scripturi. În al doilea rând, trezie să ne servim de Tradiţie, pentru că nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptură. Sf. Apostoli ne-au transmis învăţătura Mântuitorului atât pe calea Sfintei Scripturi, cât şi pe calea Tradiţiei Apostolice³². Cuvinle Sf. Apostol Pavel: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniilr pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II es. 2, 15), Sf. Ioan Gura de Aur le tâlcuieşte astfel: «De aci e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credinţa, încât socotim la Bisericii vrednică de crezare. E tradiţia, nu cerceta mai mult»³³.

Sf. Tradiţie aparţine credinciosului în parte, sau Bisericii întregi?

Ca viaţă în Duhul Sfânt, Sf. Tradiţie aparţine întregii Biserici. Credinciosul şi-o însuşeşte în măsura în care vieţuieşte în Biserică şi părţicipă la viaţa Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt. Aşa ne-o spune Sf. Scriptură, aşa ne-o spun şi Sf. Părinţi. Sf. Apostol Pavel declară: „Au nu ştiţi că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Cor. 3, 16-17). Cine strică templul, adică Biserica lui Dumnezeu, acela nu se află în Sf. Tradiţie. Sf. Irineu, la rându-i, ne învăţa: «Duhul este chezaşia nestricăciunii, întărirea credinţei noastre, scara de înălţare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhu1 lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul»³⁴. Ereticii nefiind în Tradiţie nu sunt nici în Biserică, şi, dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici în Tradiţie; ei nu trăiesc în comuniunea de viaţă a Duhului lui Dumnezeu şi nu sunt în Hristos.

Ce legatură este între Biserică şi Sf. Tradiţie?

Biserica păstrează Tradiţia, iar Tradiţia uneşte şi întăreşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viaţa în Duhul nu s-a împuţinat, căci Mântuitorul făgăduieşte Apostolilor şi urmaşilor acestora că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor şi Duhul Sfânt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi să-l apere neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiţie s-a numit şi ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii, Biserica e spaţiul Tradiţiei.

Care e rolul Bisericii faţă de Descoperirea dumnezeiască şi deci şi faţă de Sf. Tradiţie?

Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, şi a Tradiţiei. Ea păstrează şi susţine unitatea şi identitatea credinţei. Sf. Irineu ne dă amănunte preţioase în această privinţă: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar ca e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură.

Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învăţături, căci nimeni nu este mai presus de Învăţătorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvînt nu va împuţina Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, nici cel ce vorbeste mai puţin nu o împuţinează»³⁵.

Biserica stă pe Tradiţia Apostolilor şi o mărturiseşte ca aflându-se pretutindeni, în viaţa şi lucrarea ei. Prin episcopii asezaţi de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se înfăţişează ca universală şi neîntreruptă³⁶. Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel, «avea Tradiţia în faţa ochilor”³⁷.

Cu ocazia neînţelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credinţa şi Tradiţia pe care le primise de curând de la Apostoli³⁸. Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiţiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, şi care a avut legături cu mulţi dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învăţat de la Apostoli³⁹. Biserica are un tezaur bogat, în care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului şi din care oricine poate să-şi ia băutura vieţii.

Unde se află cuprinsă Sf. Tradiţie?

Desigur, că forma de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale, Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia apostolică, are drept conţinut întreaga învăţătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos însuşi în timpul celor trei ani şi jumatate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiţiei apostolice intră şi o serie de structuri harice ale Bisericii întemeiate de Hristos şi care vin de la Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile şi ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte harice care ţin de constituţia teandrică a Bisericii, precum şi anumite orânduieli privind viaţa Bisericii şi viaţa membrilor ei.

Cărţile Noului Testament conţin şi constituie Tradiţia apostolică, dar nu o epuizează, căci multe altele a săvârşit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orală în Biserică (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adică prin cei îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfânt spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Într-un răstimp de opt veacuri, conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare şi anume:

1. Simbolurile de credină (cel zis „apostolic” sau „roman”, folosit astăzi de Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan – alcătuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă şi, alternativ cu cel „roman”, în Biserica Romano-Catolică, şi uneori la protestanţi; şi cel „atanasian”, folosit în Biserica Anglicană);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 sinoade ecumenice şi ale celor 9 sinoade părţiculare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;
5. Definiţile dogmatice împotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi;
7. Cărţile de slujbă ale Bisericii şi
8. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la crediţa creştina apostolică.

Tradiţia e schimbătoare sau neschimbătoare?

Aluatul Împărăţiei lui Dumnezeu e amestecat cu framântătura omenească şi ce e neschimbător stă la un loc cu ce e schimbător şi trecător. Păzind ce trebuie, Biserica rămâne de-a pururi aceeaşi şi viaţa ei în Duhul nu cunoaşte adăugire sau micşorare. Tradiţia, fiind curentul de viaţă al Bisericii, sta în strânsă legătură cu valorile si nâzuintele spre desăvârşire ale credincioşilor.

Credinţa şi morala creştină sunt neschimbătoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeieşti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desăvârşirea sufletească a credincioşilor, aşa cum ne-o dovedeşte istoria Bisericii încă de la apariţia creştinismului. Prin urmare, „Tradiţia”, în înţelesul creştin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omeneşti, ci numai păstrarea nestricată a adevărului Descoperirii dumnezeieşti, izvor nesecat de desăvârşire.

În ce înţeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiţii?

Progresul Sf. Tradiţii înseamnă dezvoltarea şi adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincenţiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuşi. E cazul cu inteligenţa, cu ştiinţa, cu înţelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deşi cu înaintarea anilor îşi dezvoltă funcţiunile, ele rămân, totuşi, ceea ce erău… Se poate adăuga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi»⁴⁰. Prin dezvoltarea şi adâncirea Tradiţiei, deci, noi căpătăm o înţelegere din ce în ce mai limpede a învăţăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învăţături ajung a fi formulate de Biserica în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constată a aceloraşi adevăruri dumnezeieşti, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credinţă, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.

Ce condiţie se cere pentru ca un adevăr de credinţă să fie formulat în Dogmă?

Adevărul de credinţă trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.

Când Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învăţătura adevărată de cea mincinoasă?

De la ultimul Sinod ecumenic (787) pînă astăzi, oamenii învăţaţi ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atenţie Sf. Scriptură si Sf. Tradiţie şi au scos din ele învăţăturile trebuitoare şi adevărate pe care totdeauna le-au înfăţişat în opoziţie cu cele mincinoase. Aceste învţăţături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în „Mărturisiri de Credinţă”, călăuze vrednice de toată încrederea. În clipele grele ale vieţii Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii adevărului dumnezeiesc. Când împrejurări deosebite împiedică adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimţirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevăr de credinţă, sau de viaţă, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi şi al Sf. Tradiţii.

Care e datoria noastra principală faţă de Sf. Tradiţie?

Să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei la fel cu acela al Sf. Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privinţă: «Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă le-am primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am da seama că am pagubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc) cine a învăţat prin scris ca acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luam din învăţătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufndarea omului de trei ori, de unde este?

Celelalte câte sunt în legatură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţasera bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfânte a Tainelor?… La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere demnitatea lor…»⁴¹. Iar Sf. Ioan Damaschin zice: «În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ne spune ca în momentul slăvitei ei adormiri, toţi Sfinţii Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri şi au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc.»⁴².

Botezarea copiilor mici e o tradiţie apostolică⁴³. Aceste lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni după noi.

Care sunt condiţiile sau semnele adevăratei Tradiţii?

Iată cum lămureşte Vincenţiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeaună, de toţi… Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmăm universalitatea, vechimea şi consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credinţă este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseşte pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri. Vom urma şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă»⁴⁴. Tradiţia trebuie să vină de la Apostoli. Aşa înţelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna şi pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

Prin ce mijloace statorniceşte Biserica adevărurile de credinţă dezvoltate de-a lungul Tradiţiei?

Biserica statorniceşte aceste adevăruri prin hotărârile (canoanele) Sinoadelor ecumenice şi prin Cărţile simbolice. Definiţiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat framântat de Tradiţie, zeci sau sute de ani, până în momentul când Biserica, prin împuterniciţii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfânt, adevănul din dezbateri, ca aurul în cuptor, si-l înfăţişează în definiţii sau formule care devin obligatorii pentru toţi credincioşii. Pentru Biserica Ortodoxă sunt obligatorii defniţiile celor şapte Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărţile simbolice sau Mărturisirile de credinţă au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credinţă lămuresc întrebările noi care s-au ivit în viaţa Bisericii şi le dezleagă cu ajutorul Sf. Scripturi şi al hotărârilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei mai curate Tradiţii. Asemenea Mărturisiri de credinţă sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movilă, numită „Mărturisirea Ortodoxă”, închegată şi formulată definitiv la Sinodul de la Iasi (1642)⁴⁵; „Mărturisirea Patriarhului Dositei”, care se numeşte şi „Pavăza Ortodoxiei” şi care e tot una cu „Mărturisirea Patriarhilor Ortodocşi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; „Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” şi altele⁴⁶. Pentru importanţa, răsunetul şi neîntrerupta ei actualitate faţă de doctrina romanocatolică, merită să fie trecută în rândul Mărturisirilor de Credinţă şi „Enciclica Patriarhilor Ortodocşi” de la 1848⁴⁷.

Ce este un sinod ecumenic?

Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor întregii Biserici dreptcredincioase, pentru statornicirea, formularea şi întărirea învăţăturii şi regulilor de viaţă ale Bisericii.

Care este obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice?

Obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice se ridică până la Sf. Apostoli, care au ţinut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub pază şi împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credinţă şi de reguli de viaţă creştină cu putere şi obligaţie pentru toţi credincioşii, aşa cum se vede în Faptele Apostolilor (15, 1-29).

Pe cine înfăţişau Sf. Apostoli adunaţi în Sinod?

Ei înfăţişau pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, aşa cum ni se spune în cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca înfăţişători ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrău sub oblăduirea Sf. Duh, cum ne adevereşte Sf. Scriptură: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede pe El, nici Îl cunoaşte pe El; voi Îl cunoaşteţi, căci cu voi petrece si în voi va fi” (Ioan 14, 16-17).

Cui a încredinţat Mântuitorul conducerea Bisericii, după înălţarea Sa la cer?

După înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a încredinţat conducerea Bisericii Sale Sfinţilor Apostoli, aşa cum spune El însuşi: „Precum M-ai trimis pe Mine în Lume şi Eu i-am trimis pe ei în Lume” (Ioan 17, 18). „Şi apropiindu-se, Iisus le-a grăit lor zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezâdu-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 18-20). Când li Se arată, în ziua învierii, Mântuitornl spune Apostolilor: „Pace vouă! Precum Ma trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi”; şi acestea zicând, a suflat şi a zis lor: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta să cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Ce fel de puteri a dat Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor lor în Biserică?

Mântuitorul a dat Apostolilor, şi prin ei urmaşilor acestora, puterea de a învăţa, adică de a propovădui adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea de a sfinţi, adică de a împărtăşi credincioşilor harul lui Dumnezeu, şi puterea de a conduce, adică de a păstori, a povăţui şi a conduce pe creştini, aşa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28,18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

Sf. Apostoli au folosit această întreită putere, fiecare în parte sau în unire şi conlucrare?

Fiecare Apostol deţinea şi folosea această putere asupra credincioşilor săi, însă cu respectarea credincioasă a cuvântului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalţi Apostoli „unirea Duhului întru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Când a fost vorba de o hotărâre de credinţă, asupra căreia se iviseră neînţelegeri între creştinii din Antiohia, atunci puterea de a învăţa nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arată că înşişi Sf. Apostoli, deşi întăriţi cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuşi, în momente însemnate, nu foloseau separat această putere, ci în împreuna-lucrare frăţească, cu ajutorul Sfâtului Duh.

Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecărui Apostol puterea de a-şi conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Pe cine au lăsat Sf. Apostoli ca urmaşi ai lor la conducerea Bisericii văzute?

Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmaşi la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat această autoritate, împărtăşindu-le harul Sfântului Duh prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie. Despre această ne încredinţează atât Sf. Scriptură, cât şi Sf. Tradiţie. Sf. Apostol Pavel, aşezând ca episcopi pe Tit în Creta şi pe Timotei în Efes, le dă învăţături şi sfaturi cum să-şi conducă credincioşii. El scrie lui Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama anume la tine însuţi şi la învăţătură; sturuie în acestea. Căci făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, si pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preoţilor spune aceluiaşi Timotei: „Mâinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5, 22).

Mântuitorul a încredinţat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăşi puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceştia au încredinţat-o episcopilor, împărtăşindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine ascultă de episcopii hirotoniţi după rânduiala canonică a Bisericii, ascultă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapadă de episcopii legitimi, se leapadă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, după înseşi cuvintele Mântuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu şi Sf. Ciprian susţin că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi şi că nu există Biserică fără episcopi, preoţi şi diaconi⁴⁸.

Cum foloseau episcopii întreita putere dată lor de Sfinţii Apostoli?

După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor incredinţaţi spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalţi episcopi. Când însă se iveşte nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credinţă, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adică de Sinodul ecumenic, aşa cum puterea cea mai înaltă apostolică s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor şapte Sinoade ecumenice stă mărturie că autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.

Sinodul ecumenic are puterea de a statornici învăţături noi de credinţă?

Sinodul ecumenic nu face decât să lămurească şi să statornicească când nevoia o cere – un adevăr descoperit de Domnul şi care se găseşte nedezvoltat în Sf. Scriptură sau în Sf. Tradiţie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viaţă pentru întreaga Biserică.

Ce condiţii trebuie să îndeplinească o învăţătură de credinţă statornicită de un Sinod ecumenic, ca ea să aibă putere obligatorie pentru toţi creştinii?
Aceste condiţii sunt:

1. Ca acea învăţătură de credinţă să fie cuprinsă mai mult sau mai puţin lămurit în propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adică să se afle în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.
2. Ca lămurirea şi statornicirea învăţăturii să se facă de către un mod ecumenic, care lucrează cu ajutorul Duhului Sfânt şi reprezintă cu adevărat Biserica.
   Cea mai desăvârşită statornicire sau formulare scurtă a credinţei creştine este Sinmbol de credinţă.

1. Fer. Augustin, Despre credinţă îin lucrurile care nu se văd, 7, 10, Migne, P. L., XL, col. 180. ↩︎
2. Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159 ↩︎
3. Sf. Ipolit, Comentarii 1a Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L.,
   XXXIII, col. 112. ↩︎
4. Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300. ↩︎
5. Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65. 2, Migne, P. G., VI, col. 825; Sf. Epifanie,
   Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne. P. G., XLII, ml. 349. ↩︎
6. Indemn către Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256. ↩︎
7. Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137. ↩︎
8. Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248. ↩︎
9. Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, I, 9, 4, Migne, P. G., VII. col. 545 B. ↩︎
10. Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII. col. 966. ↩︎
11. Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366 ↩︎
12. Învăţătura celor 12 Apostoli, 11, 3: în Scrierile Părinţilor Apostolici în „P.S.B.”, Bucureşti, 1979, p. 30. ↩︎
13. Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 28, 2, Migne, P. G., VII, col. 804. ↩︎
14. Clement Alexandrinul, Cuvânt îndemnător către Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col. 192. ↩︎
15. Atenagora Atenianul. Solie pentru creştini, 7, 9, Migne, P. G., VI, col. 904, 908. ↩︎
16. Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728. ↩︎
17. Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col. L064; în Apologeţi de limbă greacă în „P.S.B.”, Bucureşti, 1985, p. 302 ↩︎
18. Fer. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, 17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537 ↩︎
19. Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5. pp. 302-303. ↩︎
20. Idem, op. cit., loc. cit., p. 304. ↩︎
21. Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305-306. ↩︎
22. Fer. Augustin, Despre învăţătura creştină, 3, 27, 38; Migne, P. L., XXXIV, col. 80. ↩︎
23. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 286. ↩︎
24. Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313. ↩︎
25. Sf. Ioan Gură de Aur, La celelalte contra ereticilor…, Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântul Ioan Hrisostom, 1992, p. 95. ↩︎
26. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Tatasie, 65, în Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Stăniloae, p. 420. ↩︎
27. Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734. ↩︎
28. Fer. Augustin, Scrisoarea 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200. ↩︎
29. Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174. ↩︎
30. Idem, Împotriva 1ui Iulian, 2, 10, 34, Migte, P. L., XLIV, col. 697. ↩︎
31. Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116. ↩︎
32. Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1097 ↩︎
33. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a către Tesaloniceni, 4, n. 2, Migne, P. G., LXII, col. 488. ↩︎
34. Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966. ↩︎
35. Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G., VII, col. 552. ↩︎
36. Idem, op. cit., 3, 1, Migne, P. G., VII, ml. 848. ↩︎
37. Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849 ↩︎
38. Idem, op. cit., toc. cit. ↩︎
39. Idem, op. cit., 3. 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851 ↩︎
40. Vincenţiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667. ↩︎
41. Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189. ↩︎
42. Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria, 2,18, Migne, P. G., XCVI, col. 748. ↩︎
43. Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10, 23, 39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426. ↩︎
44. Vincenţiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639. ↩︎
45. A se vedea ediţia mai nouă a acestei Mărturisiri Ortodoxe, după un text grec inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorită Pr. N. M. Popescu, şi reproducerea textului trad. rom., ed. Buzău 1691, datorită Diac. Gh. Moisescu, Bucureşti, 1942, şi ediţia: Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodone (1642), trad. de Prof. Alexandru Elian, Bucureşti, 1981. ↩︎
46. QhsauroV” th~” JOrqodoxa” Die Bekenntnisse und die wichtigsten Glaubenszeugnisse der griechischorientalischen Kirche im Originaltext, nebst einleitenden Bemerkungen von Ion Mihălcescu, Leipzig, 1904, p. 22, s.u., 123 s.u., 183 s.u ↩︎
47. Teodor M. Popescu, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, studiu introductiv, text şi traducere (extras), Bucureşti, 1935, p. 80-104, 105-140. ↩︎
48. Sf. Ignatie, Scrisoarea către Tralieni, 2, 1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G., V, col. 676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (către Florenţiu), 8, CV, 3, 2, p. 732. ↩︎